vineri, 13 septembrie 2013

SENTIMENT : R.I.P

     Mă aflu din nou în fața unei pagini albe, pe care eu trebuie să o umplu din nou cu aceleași rânduri triste, deși multe lucruri din viața mea s-au schimbat. Ah, și ce îmi plăcea să cred că în bine...! Timpul nu mai are răbdare, iar eu nu pot să aștept.
     Am crezut că nu am să mai iubesc vreodată și am iubit, am crezut că nu am să mai trăiesc vreodată și am trăit, am crezut... am crezut că nu am să mai zâmbesc vreodată și am zâmbit. Găsisem în sfârșit un motiv ca să mă pot întoarce din mormânt, să mă transform în lavă din stânca în care eram, să nu îmi mai picure otravă în suflet. Dar m-am înșelat, otrava era atât de dulce încât credeam că mă hrăneam cu miere, iar eu, eu, voiam doar să iubesc din nou, dar se pare că motivul în care credeam era ascuns în sine - atât de bine încât nici el nu știa.
     Am descoperit că eu nu eram motivul lui, că eu nu eram ceea ce el își dorea. Eu eram doar o chestie care lui îi trebuia pentru a închide un gol și se pare că acel gol a fost închis deja, că eu deja am devenit inutilă.
     Iubite, mi-am dat seama că eu nu sunt ceea ce cauți, că eu sunt aici doar ca să îți umpli tu timpul, că ești mereu în căutare de altceva. Mi-am dat seama că eu nu sunt de ajuns și că trebuie să mă tirez cât mai repede de lângă tine înainte ca și tu să îmi frângi inima. Am umplut un blog întreg pentru altul, care nu m-a vrut și care aproape m-a ucis, acum, nu vreau să nu mai pot scrie și să mor.
     Amintește-ți de mine oriunde vei fi, cu oricine vei fi! La un moment dat, cândva, în trecut, eu am fost acea ființă care te-a iubit cel mai mult. Să nu uiți niciodată asta! Și te iubesc... O, Doamne, cât te iubesc! Și tocmai de-asta vreau să încetăm, pentru că eu te sufoc cu iubire, iar tu, tu vrei altceva, tu nu mă vrei pe mine. Decât să suferim amândoi, mai bine să sufăr doar eu.

P.S.: Chiar dacă o să îți spun că o să fiu bine, să știi că nu o să fiu!
Știu ce ai făcut și ce ai vorbit pe la spatele meu.
Acum poți fi cu cine vrei tu să fii!
Nu îți face griji, o să iau un taxi!


Love kills! Never love, never trust anyone!
Pentru inimi frânte

vineri, 24 mai 2013

Posibilă piesă de teatru





  PERSONAJE

REGINA
REGELE CALIOPOR
REGELE KAHEL I – duşmanul regelui Caliopor
SIRTUS – generalul regelui Caliopor.
SIFREI – generalul regelui Caliopor.
HASDRUBAL – generalul regelui Kahel I.
MAGON – generalul regelui Kahel I
DONIUS – soldat în armata regelui Kahel I
PRIUS – soldat în armata cetăţii Iaur.
BENDIS – zeiţa iubirii şi a artelor
IARTUS – zeul războiului şi al Lumii de Dincolo
LUCEAFĂRUL – zeul suprem
ADMINISTRATORUL
VISTIERNICUL
BUFONUL
NA’VIA – profetesa oraşului Iaur.
ÎNGERUL – protectorul cetăţii Iaur.
VOCEA POVETITORULUI
ALTE PERSONAJE: soli, cameriste şi spălătorese, concubinele regelui Calopor, locuitorii cetăţii, soldaţi din ambele tabere, preoţi, gărzi

Acţiunea se petrece în împrejurimile cetăţii Iaur şi în interiorul acesteia.



ACTUL I

SCENA I


În pădure, noaptea. Intră cei doi generali călare. 


SIRTUS: Frumoasă-I astă noapte pentru vânătoare
Cum nu s-a mai văzut în veci,
Iată Luna şi a cerului culoare
Şi prin păduri a vântului înfiorare.
SIFREI: Într-adevăr, superb e-afară!
 Mă întreb al nostru rege unde-i.
SIRTUS: Nu poate fi departe.
SIFREI: S-o fi rătăcit.
SIRTUS: Nu, prietene, noi ne-am rătăcit.
SIFREI: Ce? Imposibil!
Cunosc aceste văi ca în palmă.
 Le-am cutreierat de mic copil.
SIRTUS: Uite, Bendis ne luminează zarea!
Nu poate fi departe calea.

(se aud râsete de pe stânci şi pietre care se rostogolesc la vale. Sifrei îşi scoate sabia din teacă.)

SIFREI: Cine-i acolo? Arată-ţi faţa sau te spintec!
SIRTUS: O fi vreo capră.
SIFREI: Aceea nu e capră care râde-aşa. Mă duc să văd.
SIRTUS: Pe Bendis, generale Sifrei, nu rupe picioarele bietului cal prin pietrele-acelea!
SIFREI: Mi-aş da şi viaţa pentru o lumânare. Cine-i acolo? A, ştiam eu…
SIRTUS: Ei, cine-I acolo?
SIFREI: Şşşşt! O tigroaică.
SIRTUS: Vino înapoi, să nu intri în vreo belea!
SIFREI: Glumeşti? Am să iau bani frumoşi pe ea.
SIRTUS: Nu, prietene, o să te omoare.
SIFREI: (îşi bagă sabia în teacă): Adu-mi arcul tău! Vreau să-I jupoi pielea întreagă.
SIRTUS: Las-o în treaba ei! Poate are pui.
SIFREI: Sirtus, lasă muierismele şi vino-ncoace.
SIRTUS: Urc, urc.

(Tigroaica se transformă într-o tânără fecioară)
POVESTITORUL: Dar ce-i sunt daţi ochii lui Sifrei să vadă?
O zână albă, cu ochii scânteind de vrajă.
În fată se-nturnase, bestia, a luminii strajă,
Iar el, adevărul, nu mai ştiu să-l creadă.

BENDIS: Adevăr grăiesc, Sifrei,
Nu-ţi vei găsi pacea, chiar de vrei.
Mai bine-ntoarce-te-n al tău pat,
Iar războiul ăsta fă-l uitat.

Eu sunt Bendis, a iubirii strajă,
Iar de nu mă crezi, am să-ţi fac o vrajă,
Dar dacă firea nu ţi-o schimbi să ştii,
Viu la mine, nu ai să mai vii.

Află dar că-n tigru m-am schimbat,
Ca sufletul să-ţi aflu,
Dar mi se pare c-ai uitat
Cum să iubeşti cu-n suflu.

Iar eu îmi torn privirea de la tine,
Şi te las în voia morţii,
Cum m-ai lăsat odată şi pe mine,
Dar atunci pe mâna sorţii.

SIFREI: dar ce spui, zeiţă? Cum poţi vorbi aşa?
Nu eu te-am părăsit, ci tu urcaşi la ceruri.
Adu-ţi aminte, dară că-ntre noi era a lui Infern cămaşă
ce la omoruri mă-mpingea de-a pururi.

BENDIS: O, drag prieten şi iubit,
Cum ai îmbătrânit atât de repede,
Şi cum la luptă-n grabă ai fugit,
Şi să omori voiai tu,-i limpede.

Strigam în urmă-ţi să te-ntorci,
dar tu, cu nepăsare, nu rosteai cuvinte.
Bătrân senil, adu-ţi aminte cum te avântai în oşti
Şi cum strigai turbat: ‘Nainte, înainte!

Te aşteptam în aşternuturi,
Plângând mereu şi suspinând,
Când tu luptai pe falnicele scuturi,
Şi pentru-acasă nu scriai un gând.

Aşa trecut-au anii, şi te-am căutat mereu,
Dar să te aflu iar, n-a fost să fie;
Ori te-ai ascuns în negrele cămări şi eu
Te-am căutat în a pământului pustie.

SIFREI: Ani? Dar ce zici, iubită?
Ai înnebunit de tot? Zile se numeau.
Trei zile am lipsit de-acasă şi-n ispită
Nu am căzut deloc, dar tu nu mai erai.

Pământ am răscolit, iar flacăra-
-mi ţinu de casă şi de dor
Te-am căutat prin lume măcar,
Vreun pas de-al tău…şi-apoi să mor.

BENDIS: O, tu, stăpâne, cum ai uitat de aşternut,
Şi cum ai destrămat al tău cămin.
Mai bine îmi săpai mormânt,
Decât să văd a noastră casă scăpărând.

Ţi-ai ars patul şi a ta masă
Şi pe război ţi l-ai făcut prieten,
Ai uitat cum e să fii acasă,
Cum era să vii la mine-n Eden.

Să nu uiţi niciodată de lumina
Ce răsărea-ntre noi, aflaţi în negură
Acum cu sabia-ţi vor lua mâna
Şi te vor arunca în măgură.

Cum pot să stau în ceruri
Când tu eşti în tenebre?
Acum grăiesc doar adevăruri
Şi văd marşuri funebre.

Cu vălul negru numai, am să ies din casă,
Şi n-am să mai iubesc pe nimeni, jur
Voiam doar să te întorci acasă,
şi cu iubire să te împrejur.

SIFREI: Iubirea mea, de ce vorbeşti
De parcă aş fi murit deja?
Eu sunt aici şi n-am să plec în veci,
Şi să mă lecuiască nu e nicio vrajă.

Nu trebuia să plec nicicând
Ci să stau cu tine şi să-ţi simt iubirea.
Prea mulţi oameni am văzut murind,
Dar de sânge nu mi se-oprea setea.

BENDIS: Mă răneşti aşa, dar spune-mi,
Ce onoare este în a omorî un om?
Şi ce te-mpinge ca să faci aceasta?
ori vrei ca al tău nume să fie într-un nom?

Bărbat nătâng, nu ştii că iubirea
E cel mai pur dintre simţăminte?
Ţi-am dat mai multă decât marea
Şi ăsta-i lucru să-l ţii minte.

Eram doar eu şi tu,
Îngânaţi de vânt.
Nu era ieri şi nici acum,
Nu era planset, ori cuvânt.

Eram doar tu şi eu,
Uitaţi de lume şi de sori.
Doar tu şi eu, amândoi mereu…
Şi te-oi iubi pân’-ai să mori.

SIRTUS: Sifrei, dar un’-te-ai dus?
Nu pot mai mult să urc.
M-ai pus să umblu la apus
Şi în liane să mă-ncurc.

BENDIS: repede, al meu iubit,
Sărută-mă şi-am să plec.
Nu vreau să aflu cum vei fi murit,
Iar la moartea ta am să petrec.

Nu am să plâng, cum tu credea-vei
Şi nu am să sufăr ca nevestele,
Nu vreau să văd cum din pocalul morţii ai să bei
Pentru c-ar fi mai greu decât blestemele.

SIFREI: Nu pleca, iubito, tu rămâi
şi lasă-mi timp să-mi cer iertare.
Te iau de soaţă chiar şi mâine,
Iar de la Iartus voi să-i cer uitare.

Nu vreau război că nu mai pot
Iar eu pribeag printr-ale lumii câmpuri
Nu vreau să fiu din nou. Părtaş la un complot
Din nou? Piară de la mine aste gânduri.


 Aceste strofe au fost scrise în noaptea de 22 mai 2013, în intervalul 00:00-01:00, pe timp de furtună.
Sper să vă placă şi să îmi daţi feedback.
Menţionez, că am mai cochetat şi înainte cu poezia, însă nu mi-a ieşit atât de bine.
Copyright Ioana Savin. 

sâmbătă, 2 martie 2013

Pledoarie pentru Azazel

Iartă-mă, Doamne, că iubesc!
L-am strâns în braţe şi l-am privit în ochi,
Mâinile i-am sărutat şi buzele i-am prins,
Iar ceasurile nopţii ne-au surprins
Stând deasupra lumii, sub stelele albastre.

Eram doar eu şi el, îngânaţi de vânt,
Şi îmbrăcaţi doar cu a nopţii umbră,
Iar lumea-ntreagă ne ştia suspinul
Şi nici un gând nu e să ne găsească leacul.

Iartă-mă, Doamne, că m-am îndrăgostit
De un păgân din lumea veche
Şi iartă-mi, rogu-Te, păcatele,
Dar să ştii că nu regret niciunul.

Eu sunt copil de-al Tău,
Ce-am coborât din ceruri
Şi mi-am tăiat din păr şi negre aripi
Ca pe Pământ să pot simţi din nou
Şi la piept să strâng un demon alb.

Coboară-ţi raiul pe pământ
Şi să iubească lasă-Ţi îngerii
Şi nu-l mai chinui pe Azazel, te rog,
Că a-ndrăznit şi el o dată să iubească.


23 noiembrie 2012 - 21:00


marți, 1 mai 2012

Un oraş cât Bucureştiul zace sub Sarmizegetusa


       Templele dacice din Munţii Orăştiei se numără printre cele mai importante vestigii ale istoriei noastre. Acum, sunt mai atractive însă pentru căutătorii de comori sau pentru yoghini decât pentru turiştii obişnuiţi. Sub apăsarea timpului, din sanctuarele înălţate de strămoşii poporului român au rămas doar câteva ruine din piatră.
       Asemenea oraşului interzis Machu Picchu, aşezarea cunoscută sub numele de Sarmizegetusa este încă învăluită în legendă. Cea mai recentă ipoteză este că acest loc, despre care am învăţat la şcoală că a fost capitala statului dac, este doar o mică parte dintr-un oraş uriaş, de aproape 200 de kilometri pătraţi.
       Povestea începe în 1993 când în România era demarată o amplă campanie de punere în valoare a cetăţilor dacice de la Grădiştea şi de verificare a informaţiilor vehiculate de istorici, potrivit cărora aici ar fi existat o metropolă comparabilă cu marile oraşe ale lumii antice. Aceste cercetări, lansate de Ministerul Lucrărilor Publice, Ministerul Culturii şi Ministerul Cercetării, aveau drept scop delimitarea fizică a complexului de fortificaţii prin alte metode decât săpăturile arheologice.
       Rezultatele, care nu au fost niciodată date publicităţii în mod oficial, sunt uluitoare. Astfel, fortificaţiile nu reprezintă doar cetăţi disparate, aşezate pe culmile munţilor, ci un ansamblu compact, o vastă aşezare militaro-civilă, cu mai multe nuclee, întinsă pe o suprafaţă aproape cât Bucureştiul de astăzi.
       Majoritatea vestigiilor sunt încă acoperite de pământ. Primele declaraţii ale persoanelor implicate în aceste studii au fost făcute de generalul de divizie Vasile Dragomir, într-o serie de articole apărute în presa vremii. Acesta spunea că descoperirea a fost făcută de armată, care căuta în zonele montane locuri unde puteau fi amenajate unităţi militare. Aşa au fost descoperite construcţiile scufundate în pământ, dar şi incintele subterane care i-au uluit pe cercetători.
       Conform datelor din studiu, reşedinţa regilor daci era situată pe masivul Şureanu, care coboară către est, nord şi vest în Podişul Transilvaniei, între râurile Sebeş şi Strei. „Fiecare înălţime a acestui munte a fost terasată de jos în sus. Fiecare terasă, care era locuită, era apărată de ziduri proprii. Pe culmi au fost construite una sau mai multe cetăţi fortificate. S-a mers până acolo încât fiecare cvartal al unei aglomeraţii urbane mai mari era la rândul lui apărat de un zid propriu", a scris Dragomir.
       Faptul că aşezarea dacică pe care o ştim nu reprezintă decât o mică parte a metropolei vechi de peste 2.000 de ani este confirmat şi de şeful sitului arheologic, profesorul dr. Ioan Piso. „Mai puţin de cinci la sută din ceea ce reprezintă Sarmizegetusa Regia a fost decopertat. E nevoie de un proiect amplu pentru dezvăluirea a ceea ce există aici", a spus Piso. Cea mai incitantă ipoteză este însă că metropola din Munţii Orăştiei cuprinde şi o reţea de incinte subterane. În zona numită Vârtoape, pe o suprafaţă de aproximativ patru kilometri pătraţi, există 75 de gropi conice, de diferite dimensiuni, unele cu diametre de până la 70 de metri.
       Aparatele au detectat multe incinte paralelipipedice care comunică între ele precum camerele unei locuinţe. Acestea ar fi spaţii naturale modificate de mâna omului. De la aceste incinte pleacă mai multe tuneluri către munţii din apropiere, unele parţial prăbuşite.
       Iosif Ferencz, cercetător ştiinţific la Muzeul Civilizaţiei Daco-Romane, se arată sceptic în privinţa acestei ipoteze. „Cu siguranţă la Sarmizegetusa Regia există fortificaţii terasate din vremea dacilor. Ele aveau rol de apărare şi erau construite din lemn. Am fost şi în acele incinte subterane despre care vorbea generalul Dragomir, dar ele nu sunt altceva decât peşteri care nu au nicio legătură cu tunelurile construite de mâna omului. Unele dintre ele sunt prăbuşite, într-adevăr", spune omul de ştiinţă. El adaugă că Sarmizegetusa este cea mai importantă pagină din istoria noastră, dar istoria nu înseamnă teorii conspiraţioniste.
       
Dacii, yoghinii şi braconierii

       Până la rezolvarea enigmei, adepţii Mişcării de Integrare Spirituală în Absolut, fondată de controversatul Gregorian Bivolaru, consideră templul dacic din Munţii Orăştiei un loc ideal pentru meditaţie. Yoghinii cred că aici se află o poartă de comunicare cu o lume paralelă.

       În complexul de la Sarmizegetusa, cel mai încărcat loc din punctul de vedere al rezonanţei cu tărâmul Shambala este chiar «Soarele de ­andez­it» sau discul solar. În zonă se remarcă o încărcare vitală cu totul şi cu totul excepţională, evidenţiată şi de dimensiunea mult peste medie a arborilor şi a vegetaţiei din jurul sanctuarului dacic", se arată pe pagina oficială de internet a MISA.
       Un lucru cert care se petrece în zona Sarmizegetusa este braconajul arheologic. Ecourile celebrului dosar al „brăţărilor dacice" din Munţii Orăştiei, recuperate în parte de statul român, nu s-au stins încă. Peste patru milioane de euro au plătit colecţionari din SUA şi din Europa de Vest pentru 15 brăţări dacice din aur masiv. Dar Iulian Ceia, considerat pionul principal al afacerii, este de negăsit. Motiv pentru care recursul procesului în care acesta a fost condamnat de Tribunalul Hunedoara la 12 ani de închisoare se amână la nesfârşit. 
       În urmă cu aproape un an, toată suflarea arheologilor a fost pusă pe jar de muncitorii unei firme, care intraseră cu buldozerul în zidurile Porţii de Vest a cetăţii Sarmizegetusa Regia. Lucrarea s-a făcut în baza unui proiect aprobat de preşedintele Consiliului Judeţean Hunedoara, Mircea Moloţ, proiect care prevedea amenajarea unei parcări pentru turişti.

       Întreaga poveste a fost dată în vileag de Adriana Pescariu, vicepreşedintele Comisiei Naţionale de Arheologie. „Accesul în cetate este distrus pe o lungime de 30 de metri. Este posibil, după materialele ceramice găsite acolo, să se fi intrat şi în zona unor locuinţe dacice identificate în anii '80", a spus Pescariu. În urma acestui incident, procurorii au întocmit un dosar penal pe numele şefului administraţiei judeţului, dosar care nu a fost încă finalizat.