vineri, 24 octombrie 2014

LOC PREFERAT : Cafeneaua Journey Pub

            Astăzi se prevedea a fi o zi urâtă.
            Cerul gri, cu nori grei, căzuse asupra Bucureştiului, aşa cum Pământul căzuse pe umerii lui Atlas, întunecându-l.
            Vântul începuse să bată cu o noapte înainte şi nu se potolise încă. Ba mai mult, se împletea prin ramurile copacilor şi smulgea cu răutate frunzele încă verzi.
            Drumul până la metrou fusese groaznic. Frigul îmi intrase în oase şi începusem să tremur. Înainte să plec de la cămin, nu-mi imaginasem o clipă că sacoul meu negru nu ar fi putut face faţă frigului.
            Am ajuns la Gara de Nord. Mama mă aştepta în faţă la MacDonald's. Era aceeaşi. Ea, mică, împovărată de griji şi muncă, dar cu un suflet liber şi simplu, şi mereu cu un zâmbet pe faţă. Era prima oară când venea singură la Bucureşti. Părea ok. Era nerăbdătoare să mă vadă, căutându-mă cu privirea prin mulţime. De cum m-a văzut m-a întrebat de ce nu m-am îmbrăcat mai gros. "Dar nu mi-e frig", am minţit-o eu. Imediat, mama a scos din geanta ei un fular mare şi gros şi nu a plecat de pe loc până când nu m-a înfofolit corespunzător vremii de-afară.
            "Să pui mâna să te îmbraci de-aici încolo. Nu vezi ce frig e?"
            Ne-am îndreptat către campusul studenţesc din Grozăveşti. Uitasem de frig vorbind cu ea. Nu o mai văzusem de vreo două luni. Nu a stat mult. La 13:16 avea tren înapoi către casă. Am dus-o înapoi la Gară, după ce, toată dimineaţa, discutaserăm vrute şi nevrute.
            A trebuit să o las tot în faţă la MacDonald's. Trebuia să ajung la facultate, ca să încep cursul de la 13:00. Dacă nu aş fi avut de prezentat despre Spinoza, aş fi stat cu ea până când ar fi plecat, dar asta era o chestiune mult prea importantă ca s-o ratez. M-a întristat faptul că a trebuit să plec.
            După curs, s-a făcut că am rămas cu prietenele mele, Sabinot şi Denisot (cum le alint eu). Am rătăcit pe la Piaţa Romană, unde am intrat într-o librărie foarte cochetă, de unde mi-am luat eu o carte şi apoi, la trecerea de pietoni, Sabina începe să mă împingă către altă direcţie.
            - Da' unde mergem? am întrebat eu, zgribulită de frig.
Poză făcută de Sabina. Exterior
            - Hai să bem o cafea, ca să ne încălzim!
            Ne-am trezit în faţa unei cafenele cochete, pe strada George Enescu, care este perpendiculară cu Bulevardul General Magheru. De cum am intrat pe poartă, am rămas uimite de francheţea mobilierului şi a decoraţiunilor din exterior. În interior, pe hol, ne-am trezit cu desene negru pe alb, foarte artistice. Totul este ales cu stil, de la mese, la lampadarele care atârnau de tavan, până la peretele plin cu vederi, preferatul nostru. De cum ne-am aşezat, chelnerul a venit să ne înmâneze meniurile. Erau ascunse într-un fel de serviete din piele. Preţurile sunt puţin cam piperate, dar merge, având în vedere locaţia şi eleganţa locului.
Timpul a trecut greu. Uitasem că afară era frig şi bătea vântul. Am râs cu fetele şi am vorbit de planurile noastre de viitor. "Planurile cincinale", cum le-am spus noi, numai că erau făcute doar pe trei ani. Am decis să ne deschidem toate trei o cafenea mult mai drăguţă decât cea în care ne aflam în acel moment. Tot stresul acumulat de-a lungul a două săptămâni se stinse, ca un artificiu, în cele două ore cât am stat la Journey Pub.
Despre acest loc, nu pot spune decât că este unul special, o pată de culoare într-un Bucureşti gri şi rece, o oază de lumină, ascunsă după blocuri comuniste, murdărite de mesaje ilogice, scrise cu vopseluri negre. Este unul dintre locurile care aduc o rază de fericire într-o zi mohorâtă şi vântoasă. Şi de departe, adăugat pe lista locurilor mele preferate din Bucureşti. M-am simţit în altă lume. 

Cafeneaua se află la adresa următoare : 
Strada George Enescu, nr. 25 
Sector 1, Bucureşti

Site Journey Pub: http://www.journey-pub.ro/



Interior. Copyright Sabinot

Interior. Poza Denisei

Cum cobori scările ca să ieşi în curte, dai cu ochii de acest mesaj. Viaţa e o călătorie.
P.S. : Nu am fost plătită să scriu acest articol. L-am scris din proprie iniţiativă.

joi, 16 octombrie 2014

Frână, un motănel



Povestea mea este despre un motănel pe nume Frână.
Da, ştiu, numele este puţin ciudat. De obicei, când vorbesc cu prietenele mele despre ghemotoacele noastre de blană, fiecare îmi spune că pe-ai lor îi cheamă Itsy, Mitshy, Pufi sau mai ştiu eu cum...şi se uită ciudat când le spun că pe motănelul meu îl cheamă Frână.
Chiar aşa! Numele lui este Frână, iar povestea numelui său s-a întâmplat acum doi ani, la un sfârşit de august, când vântul rece bătuse preţ de o săptămână şi anunţa cu glas tare venirea unei toamne ploioase şi îmbelşugate. Printre rafale se auzea mieunatul unui pisoi înfometat, abandonat şi zgribulit de frig.
Făcuse atât de multă zarvă la marginea satului, acolo unde locuiam şi eu cu familia mea, încât tot cartierul ştia că nişte stăpâni fără inimă abandonaseră un biet pisoiaş şi-l lăsaseră să moară de foame şi de frig.
Ne-am dat seama că era foarte precaut şi era o "mâţă deşteaptă" - cum îi spusese soră-mea - pentru că nu se lăsase prins de niciunul dintre căţeii vecinului.
Încetul cu încetul l-am văzut din ce în ce mai des dând târcoale curţii noastre şi auzeam pisica noastră (care avea la rândul ei, trei pisoi pătaţi) cum îl tot certa şi alunga şi, în vreo două zile, certurile ei au încetat şi a început să îl tolereze.
Frână a devenit în scurt timp un membru al familiei noastre.
Într-o seară, tatei i s-a făcut milă de el şi i-a turnat într-o cutiuţă de pateu nişte lăptic proaspăt. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi a doua zi de dimineaţă. În seara aceleiaşi zile, tata a vrut să-i dea din nou de mâncare. Ştiind că avea să primească ceva bun, el a alergat atât de repede către cutiuţa lui, încât a sărit peste ea şi nu s-a mai putut opri. În acel moment, tata a strigat : "Frână, bă!" şi de atunci aşa i-a rămas numele.
Mă gândesc acum, după doi ani de când l-am găsit pe Frână, că numele i se potriveşte întocmai. Este un motănel foarte energic şi care are grijă de toată curtea noastră. Numele lui trebuia, într-un fel, să îl înfrâneze, dacă mă înţelegeţi.


Numărul din 02 octombrie, al Revistei Ioana
 

vineri, 13 septembrie 2013

SENTIMENT : R.I.P

     Mă aflu din nou în fața unei pagini albe, pe care eu trebuie să o umplu din nou cu aceleași rânduri triste, deși multe lucruri din viața mea s-au schimbat. Ah, și ce îmi plăcea să cred că în bine...! Timpul nu mai are răbdare, iar eu nu pot să aștept.
     Am crezut că nu am să mai iubesc vreodată și am iubit, am crezut că nu am să mai trăiesc vreodată și am trăit, am crezut... am crezut că nu am să mai zâmbesc vreodată și am zâmbit. Găsisem în sfârșit un motiv ca să mă pot întoarce din mormânt, să mă transform în lavă din stânca în care eram, să nu îmi mai picure otravă în suflet. Dar m-am înșelat, otrava era atât de dulce încât credeam că mă hrăneam cu miere, iar eu, eu, voiam doar să iubesc din nou, dar se pare că motivul în care credeam era ascuns în sine - atât de bine încât nici el nu știa.
     Am descoperit că eu nu eram motivul lui, că eu nu eram ceea ce el își dorea. Eu eram doar o chestie care lui îi trebuia pentru a închide un gol și se pare că acel gol a fost închis deja, că eu deja am devenit inutilă.
     Iubite, mi-am dat seama că eu nu sunt ceea ce cauți, că eu sunt aici doar ca să îți umpli tu timpul, că ești mereu în căutare de altceva. Mi-am dat seama că eu nu sunt de ajuns și că trebuie să mă tirez cât mai repede de lângă tine înainte ca și tu să îmi frângi inima. Am umplut un blog întreg pentru altul, care nu m-a vrut și care aproape m-a ucis, acum, nu vreau să nu mai pot scrie și să mor.
     Amintește-ți de mine oriunde vei fi, cu oricine vei fi! La un moment dat, cândva, în trecut, eu am fost acea ființă care te-a iubit cel mai mult. Să nu uiți niciodată asta! Și te iubesc... O, Doamne, cât te iubesc! Și tocmai de-asta vreau să încetăm, pentru că eu te sufoc cu iubire, iar tu, tu vrei altceva, tu nu mă vrei pe mine. Decât să suferim amândoi, mai bine să sufăr doar eu.

P.S.: Chiar dacă o să îți spun că o să fiu bine, să știi că nu o să fiu!
Știu ce ai făcut și ce ai vorbit pe la spatele meu.
Acum poți fi cu cine vrei tu să fii!
Nu îți face griji, o să iau un taxi!


Love kills! Never love, never trust anyone!
Pentru inimi frânte

vineri, 24 mai 2013

Posibilă piesă de teatru





  PERSONAJE

REGINA
REGELE CALIOPOR
REGELE KAHEL I – duşmanul regelui Caliopor
SIRTUS – generalul regelui Caliopor.
SIFREI – generalul regelui Caliopor.
HASDRUBAL – generalul regelui Kahel I.
MAGON – generalul regelui Kahel I
DONIUS – soldat în armata regelui Kahel I
PRIUS – soldat în armata cetăţii Iaur.
BENDIS – zeiţa iubirii şi a artelor
IARTUS – zeul războiului şi al Lumii de Dincolo
LUCEAFĂRUL – zeul suprem
ADMINISTRATORUL
VISTIERNICUL
BUFONUL
NA’VIA – profetesa oraşului Iaur.
ÎNGERUL – protectorul cetăţii Iaur.
VOCEA POVETITORULUI
ALTE PERSONAJE: soli, cameriste şi spălătorese, concubinele regelui Calopor, locuitorii cetăţii, soldaţi din ambele tabere, preoţi, gărzi

Acţiunea se petrece în împrejurimile cetăţii Iaur şi în interiorul acesteia.



ACTUL I

SCENA I


În pădure, noaptea. Intră cei doi generali călare. 


SIRTUS: Frumoasă-I astă noapte pentru vânătoare
Cum nu s-a mai văzut în veci,
Iată Luna şi a cerului culoare
Şi prin păduri a vântului înfiorare.
SIFREI: Într-adevăr, superb e-afară!
 Mă întreb al nostru rege unde-i.
SIRTUS: Nu poate fi departe.
SIFREI: S-o fi rătăcit.
SIRTUS: Nu, prietene, noi ne-am rătăcit.
SIFREI: Ce? Imposibil!
Cunosc aceste văi ca în palmă.
 Le-am cutreierat de mic copil.
SIRTUS: Uite, Bendis ne luminează zarea!
Nu poate fi departe calea.

(se aud râsete de pe stânci şi pietre care se rostogolesc la vale. Sifrei îşi scoate sabia din teacă.)

SIFREI: Cine-i acolo? Arată-ţi faţa sau te spintec!
SIRTUS: O fi vreo capră.
SIFREI: Aceea nu e capră care râde-aşa. Mă duc să văd.
SIRTUS: Pe Bendis, generale Sifrei, nu rupe picioarele bietului cal prin pietrele-acelea!
SIFREI: Mi-aş da şi viaţa pentru o lumânare. Cine-i acolo? A, ştiam eu…
SIRTUS: Ei, cine-I acolo?
SIFREI: Şşşşt! O tigroaică.
SIRTUS: Vino înapoi, să nu intri în vreo belea!
SIFREI: Glumeşti? Am să iau bani frumoşi pe ea.
SIRTUS: Nu, prietene, o să te omoare.
SIFREI: (îşi bagă sabia în teacă): Adu-mi arcul tău! Vreau să-I jupoi pielea întreagă.
SIRTUS: Las-o în treaba ei! Poate are pui.
SIFREI: Sirtus, lasă muierismele şi vino-ncoace.
SIRTUS: Urc, urc.

(Tigroaica se transformă într-o tânără fecioară)
POVESTITORUL: Dar ce-i sunt daţi ochii lui Sifrei să vadă?
O zână albă, cu ochii scânteind de vrajă.
În fată se-nturnase, bestia, a luminii strajă,
Iar el, adevărul, nu mai ştiu să-l creadă.

BENDIS: Adevăr grăiesc, Sifrei,
Nu-ţi vei găsi pacea, chiar de vrei.
Mai bine-ntoarce-te-n al tău pat,
Iar războiul ăsta fă-l uitat.

Eu sunt Bendis, a iubirii strajă,
Iar de nu mă crezi, am să-ţi fac o vrajă,
Dar dacă firea nu ţi-o schimbi să ştii,
Viu la mine, nu ai să mai vii.

Află dar că-n tigru m-am schimbat,
Ca sufletul să-ţi aflu,
Dar mi se pare c-ai uitat
Cum să iubeşti cu-n suflu.

Iar eu îmi torn privirea de la tine,
Şi te las în voia morţii,
Cum m-ai lăsat odată şi pe mine,
Dar atunci pe mâna sorţii.

SIFREI: dar ce spui, zeiţă? Cum poţi vorbi aşa?
Nu eu te-am părăsit, ci tu urcaşi la ceruri.
Adu-ţi aminte, dară că-ntre noi era a lui Infern cămaşă
ce la omoruri mă-mpingea de-a pururi.

BENDIS: O, drag prieten şi iubit,
Cum ai îmbătrânit atât de repede,
Şi cum la luptă-n grabă ai fugit,
Şi să omori voiai tu,-i limpede.

Strigam în urmă-ţi să te-ntorci,
dar tu, cu nepăsare, nu rosteai cuvinte.
Bătrân senil, adu-ţi aminte cum te avântai în oşti
Şi cum strigai turbat: ‘Nainte, înainte!

Te aşteptam în aşternuturi,
Plângând mereu şi suspinând,
Când tu luptai pe falnicele scuturi,
Şi pentru-acasă nu scriai un gând.

Aşa trecut-au anii, şi te-am căutat mereu,
Dar să te aflu iar, n-a fost să fie;
Ori te-ai ascuns în negrele cămări şi eu
Te-am căutat în a pământului pustie.

SIFREI: Ani? Dar ce zici, iubită?
Ai înnebunit de tot? Zile se numeau.
Trei zile am lipsit de-acasă şi-n ispită
Nu am căzut deloc, dar tu nu mai erai.

Pământ am răscolit, iar flacăra-
-mi ţinu de casă şi de dor
Te-am căutat prin lume măcar,
Vreun pas de-al tău…şi-apoi să mor.

BENDIS: O, tu, stăpâne, cum ai uitat de aşternut,
Şi cum ai destrămat al tău cămin.
Mai bine îmi săpai mormânt,
Decât să văd a noastră casă scăpărând.

Ţi-ai ars patul şi a ta masă
Şi pe război ţi l-ai făcut prieten,
Ai uitat cum e să fii acasă,
Cum era să vii la mine-n Eden.

Să nu uiţi niciodată de lumina
Ce răsărea-ntre noi, aflaţi în negură
Acum cu sabia-ţi vor lua mâna
Şi te vor arunca în măgură.

Cum pot să stau în ceruri
Când tu eşti în tenebre?
Acum grăiesc doar adevăruri
Şi văd marşuri funebre.

Cu vălul negru numai, am să ies din casă,
Şi n-am să mai iubesc pe nimeni, jur
Voiam doar să te întorci acasă,
şi cu iubire să te împrejur.

SIFREI: Iubirea mea, de ce vorbeşti
De parcă aş fi murit deja?
Eu sunt aici şi n-am să plec în veci,
Şi să mă lecuiască nu e nicio vrajă.

Nu trebuia să plec nicicând
Ci să stau cu tine şi să-ţi simt iubirea.
Prea mulţi oameni am văzut murind,
Dar de sânge nu mi se-oprea setea.

BENDIS: Mă răneşti aşa, dar spune-mi,
Ce onoare este în a omorî un om?
Şi ce te-mpinge ca să faci aceasta?
ori vrei ca al tău nume să fie într-un nom?

Bărbat nătâng, nu ştii că iubirea
E cel mai pur dintre simţăminte?
Ţi-am dat mai multă decât marea
Şi ăsta-i lucru să-l ţii minte.

Eram doar eu şi tu,
Îngânaţi de vânt.
Nu era ieri şi nici acum,
Nu era planset, ori cuvânt.

Eram doar tu şi eu,
Uitaţi de lume şi de sori.
Doar tu şi eu, amândoi mereu…
Şi te-oi iubi pân’-ai să mori.

SIRTUS: Sifrei, dar un’-te-ai dus?
Nu pot mai mult să urc.
M-ai pus să umblu la apus
Şi în liane să mă-ncurc.

BENDIS: repede, al meu iubit,
Sărută-mă şi-am să plec.
Nu vreau să aflu cum vei fi murit,
Iar la moartea ta am să petrec.

Nu am să plâng, cum tu credea-vei
Şi nu am să sufăr ca nevestele,
Nu vreau să văd cum din pocalul morţii ai să bei
Pentru c-ar fi mai greu decât blestemele.

SIFREI: Nu pleca, iubito, tu rămâi
şi lasă-mi timp să-mi cer iertare.
Te iau de soaţă chiar şi mâine,
Iar de la Iartus voi să-i cer uitare.

Nu vreau război că nu mai pot
Iar eu pribeag printr-ale lumii câmpuri
Nu vreau să fiu din nou. Părtaş la un complot
Din nou? Piară de la mine aste gânduri.


 Aceste strofe au fost scrise în noaptea de 22 mai 2013, în intervalul 00:00-01:00, pe timp de furtună.
Sper să vă placă şi să îmi daţi feedback.
Menţionez, că am mai cochetat şi înainte cu poezia, însă nu mi-a ieşit atât de bine.
Copyright Ioana Savin.